Psihoterapie

   Psihoterapia este un domeniu interdisciplinar, situat la granița dintre medicină și psihologie. Este o modalitate de tratament cuprinzător, deliberat și planificat, prin mijloace și metodologii științifice, având un cadru clinic și teoretic, centrată pe reducerea sau eliminarea unor simptome, tulburări mintale sau stări de suferință psihosociale și/sau psihosomatice și comportamente disfuncționale.
Ca metodă de tratament, psihoterapia este o intervenție psihologică asupra persoanei realizată prin mijloace și metodologii specifice ce țin de un cadru clinic și teoretic și care urmărește diminuarea sau înlăturarea unor simptome sau comportamente maladaptative și reechilibrarea prin modificarea cauzelor acestor simpome/tulburări și/sau uneori prin restructurarea personalității.Psychotherapy-002

   Psihoterapie vs. consiliere psihologică

   În unele țări ale lumii termenii de consiliere și psihoterapie sunt   sinonimi. În România asociațiile profesionale de psihoterapie   oferă  formare profesională atât pentru psihoterapeuți cât și   pentru consilieri, viziunile asupra diferențelor între consiliere și   psihoterapie fiind diferite în cadrul diverselor asociații   profesionale: în timp ce unele consideră consilierea psihologică o   treaptă inferioară psihoterapiei (consilierul ocupându-se de   probleme mai simple sau de aspecte care țin de dezvoltarea   personală, iar psihoterapeutul tratând inclusiv tulburări care țin de psihopatologie), altele susțin că psihoterapia și consilierea sunt două discipline diferite.
Colegiul Psihologilor din România cere la ora actuala asociațiilor profesionale să definească programa de formare pentru consilieri, pentru a diferenția astfel cele două sub-ramuri: psihoterapia și consilierea.
Consilierea psihologică se deosebește de psihoterapie prin faptul că, în vreme ce psihoterapeutul practică intervenția psihologică sanogenă inclusiv în cazurile de tulburări psihice majore, consilierul psihologic încearcă să sprijine clientul în depășirea impasurilor inerente dezvoltării personale.
Consilierul și psihoterapeutul lucreaza atât individual cât și pentru optimizarea relațiilor interpersonale (relațiile dintre copii și părinți, relațiile dintre soți, etc) și/sau autocunoaștere și dezvoltare personală.
Deși diferite sub aspectul conținutului (tipul de probleme abordate), consilierea psihologică și psihoterapia sunt similare sub aspectul procesului și al mecanismelor activate.

   Consiliere psihologică

   Consilierea psihologică este o intervenție specifică realizată:
(a) în scopul optimizării adaptării, cunoașterii de sine și dezvoltării personale și/sau;
(b) în scopul prevenirii apariției ori corijării tulburărilor emoționale, cognitive și de comportament.

   shutterstock_138711254Așa cum consilierea juridică este specifică juristului, consilierea medicală, medicului, etc., consilierea psihologică este apanajul psihologului (David, 2006);
Consilierea psihologică se deosebește și de consilierea educațională școlară. În timp ce consilierea educațională/școlară abordeză probleme de educație, formare școlară și carieră, consilierea psihologică presupune intervenția specialistului în optimizare vieții personale, a relațiilor, sănătatea mintală și în ameliorarea problemelor psihologice, prin reglarea vieții emoționale și a comportamentului (David, 2006).

Psihoterapiile

   Psihoterapia poate fi individuală (obiectul intervenției este individul), în grup (obiectul intervenției este individul inserat într-un grup terapeutic) sau de grup (obiectul intervenției este grupul, spre exemplu, cuplu, familie etc.).
Pentru simplificarea limbajului, sintagma „de grup” se utilizează adesea și cu referire la psihoterapia „în grup”.
Este evident faptul că intervenția psihologică este ghidată de mecanismele presupuse a fi implicate în stările de sănătate și de boală. Așadar, în funcție de aceste mecanisme, dar mai ales legat de ambiția a numeroși psihologi/psihiatri de a deveni îmtemeietori de școalǎ, avem mai multe orientări (paradigme) psihoterapeutice: Aceste orientǎri, după felul abordǎrii, se clasificǎ:
a) Activ-Directive:

1. tehnici de relaxare;
2. sugestia și hipnoza;
3. abordarea cognitiv-comportamentală;
4. abordarea umanist-existențial-experiențială;
5. psihoterapia adleriană.

   În cadrul acestor orientări există diverse școli, fiecare cu particularități teoretico-procedurale specifice. Se estimează (Bergin și Garfield, 1994) că există aproximativ 200 de școli de psihoterapie și peste 600 de tehnici de intervenție.

b) Holistice, orientate către:
– subiect ca entitate complexă și irepetabilă, trăitoare într-un univers infinit, dar într-un ambient microsocial cu o specificitate unică;
– dezvǎluirea conflictelor intrapsihice și reducera lor în scopul obținerii unei mai bune adaptări și – în acest fel – a stării de echilibru psihic.

   În această categorie se încadrează:

1. abordările dinamice (freudiană, junghiană);
2. abordarea non-directivǎ – Carl Rogers;
3. abordarea abreactivă, care dezvoltă tehnici verbale de stimulare a dezvăluirii de sine în vederea depǎșirii blocajelor ce stau la baza dezorganizărilor psihice generate de sentimente și atitudini negative de vinovăție, frustrare, ură, revoltă etc. – aceastǎ metodǎ reprezintă o perfecționare, pe baza unui paradigme teoretice mai avansate, a abordării rogersiene.

   Pentru unele școli psihoterapeutice se pot evidenția câteva etape comune în procesul terapeutic, care se presupune că ar avea o contribuție la promovarea sănătății mintale și la diminuarea/înlăturarea manifestărilor clinice:

- contactul cu pacientul și stabilirea, de comun acord, a termenilor relației de sprijin psihologic;
– evaluarea clinică și psihodiagnosticul;
– conceptualizarea clinică;
– aplicarea tehnicilor de intervenție psihoterapeutică (inclusiv următirea evoluției pacientului și rezultatele demersului terapeutic) ;
– sevrajul – sprijinirea pacientului pentru a avea o viață independentă, pentru a se desprinde de terapeut, pentru a ieși, netraumatic și conservându-și noul echilibru, din relația psihoterapeutică.

   În unele abordări non-directive și abreactive, atât “evaluarea clinică” (în forma evaluării psihiatrice/psihologice de tip categorial-DSM) cât și “conceptualizarea clinică” (asociată diagnosticului categorial DSM) nu numai că nu sunt necesare, ci sunt chiar contraproductive deoarece duc la “etichetări” generatoare de prejudecăți conceptuale de natură să îngreuneze sau chiar să compromită procesul terapeutic.
De aceea Carl Roges a evitat “diagnosticele clinice”, considerându-le procustiene, și chiar termenul de psihoterapie – pentru el, între “psiholog” și “client” se naște o relație de ajutor psihologic în care o persoană, aflată în stare de echilibru psihic mai bun, ajută, printr-o atitudine de acceptare cvasi-necondiționată, o altă persoană, aflată în dificultate, să atingă parametrii psihici necesari unei bune adaptări; chiar și în aceste condiții însă “evaluarea non-categorială” (care este starea inițială; ce probleme sunt?) și “conceptualizarea non-categorială” (cum s-au dezvoltat aceste probleme) sunt componente importante ale demersului terapeutic.

   Câteva reguli pe care trebuie să le ştii despre psihoterapie

1. La psihoterapie nu ţi se prescriu medicamente; psihoterapia este diferită de consultaţia psihiatrică.

2. Psihoterapia poate fi privită ca o metodă complementară la tratamentul medicamentos în diverse afecţiuni cum ar fi: tulburări psihotice, tulburări depresive, tulburări de alimentaţie, diverse dependente, etc.; alături de medicamente, care au rezolvat o anumită problemă medicală, psihoterapia poate ajunge la cauza care a declanşat acea stare sau boală.

3. Psihoterapiile sunt de mai multe feluri, în principal împărţite după modelele şi teoriile asupra personalităţii, după metodele folosite şi regulile pe care le respectă; sunt terapii de scurtă durată – ex: Terapia cognitiv-comportamentală – sau de lungă durată – Psihoterapia Psihanalitică şi Psihanaliza, unele suportive altele exploratorii; după obiectul lor sunt individuale, de cuplu sau de familie. Unele se centrează mai mult pe simptome şi pe rezolvarea lor imediată, iar altele, care recunosc existenţa inconştientului, se bazează pe analiza sinelui şi pe relaţia şi dinamica create între terapeut şi pacient.

4. Psihoterapeutul nu e un magician, nu există soluţii miraculoase; trebuie să se accepte ca această muncă ia timp şi poate fi anevoioasă.

5. Nu există o durată standard. Durata depinde de fiecare pacient în parte, de particularitatea problemelor, simptomelor şi a blocajelor acelei persoane, de ritmul în care se poate înţelege şi se acceptă cineva. De-a lungul timpului pot apărea diverse stări emoţionale, situaţii care pot bloca desfăşurarea cursivă a demersului terapeutic, însă şi acestea pot fi de ajutor pentru persoana în cauză pentru a înţelege ceva prin felul în care sunt gestionate.

6. Psihoterapia este o profesiune care se bazează pe o formare teoretică, practică şi pe autocunoaşterea terapeutului. Ca urmare ea nu poate fi practicată de oricine şi mai ales nu poate fi practicată în afara unui cadru profesional (ex. în casa pacientului, la rudele lui, de faţă cu alte persoane care nu fac parte din terapie, în pauza de masă, 10 minute azi şi 30 de minute mâine). Reuşita terapiei depinde de constanţa şi stabilitatea cadrului care fac clientul să se simtă în siguranţă. Confidenţialitatea, adică siguranţa că ceea ce se vorbeşte în cabinet rămâne în cabinet, este de asemenea o regulă de aur care ajută clientul să poată vorbi cu terapeutul lui chiar lucruri pe care le consideră delicate, jenante. Aceste caracteristici, constanţa, stabilitatea, confidenţialitatea duc la crearea în terapie a unui spaţiu de libertate şi deschidere, în care problemele pot fi analizate şi înţelese.